De ce devine uneori personajul secundar mai interesant decât cel principal?

Când am ieșit din sala unde rulase primul film din seria Thor, am crezut că numai eu fusesem captivată de Loki, dând vina pe carisma actorului Tom Hiddleston pe care creierul meu îl favoriza în detrimentul lui Chris Hemsworth ( în rolul lui Thor). Apoi am văzut exemplul preluat și de alții, explicat de ce personajul Loki, secundar, a trecut în fața eroului. 

Dacă îmi amintesc bine, au fost și niște prim-planuri cu un Thor la bustul gol ca să se bucure audiența feminină de mușchi bine lucrați. N-a ajutat prea mult.

Și acum, părerea mea.

Personajul principal e, de regulă, un arhetip: 

– eroul clasic care salvează situația 

– personajul banal care devine erou deși el nu știa că deține acele abilități

– eroul cu trecut traumatic motivat de răzbunare

Și alții. Ideea e că personajului principal i se atribuie o serie de caracteristici conform tiparului său.

Personajul secundar nu e constrâns de necesitatea de a respecta anumite tipare. Are libertatea de a fi imoral în anumite situații, egoist ori să facă glume proaste. Lucru care îl face mai uman și mai ușor de înțeles. Când eroul e constrâns de moralitate și nu poate pune mâna pe bardă să dea în cap răufăcătorului, e bine să ai un personaj secundar la îndemână care să taie capete fără să clipească și fără a știrbi ceva din imaginea eroului. Eventual unul care după măcel ridică din umeri și zice "Ce? Nu asta așteptai de la mine?"

Personajul principal e centrat pe găsirea unei soluții, salvarea unei situații. E datoria, menirea, rolul lui în poveste. Sigur că poate avea și alte interese (amoroase, financiare) în plan secund, dar misiunea lui e clară.

Personajului secundar i se oferă ocazii de a testa lucrurile pe care celălalt nu poate. Merge la cârciumă și se face criță că nu mai are chef să lucreze la planul, intriga poveștii. Se ia la bătaie, fură, joacă banii la barbut, se tăvălește cu frumusețea locală, fără mari probleme de conștiință, pentru că nu are pe umerii lui salvarea regatului. Fără să vrei te atașezi de personajele astea, pentru că, în locul lor, ai face la fel. Să fim serioși, a fi erou sună bine doar până când înțelegi complexitatea datoriilor și responsabilităților care vin odată cu titlul. 

Tindem să ne atașăm mai rapid de personaje care au defecte, conflicte personale și dileme ca noi. Personajului principal rar răstoarnă de unul singur situația. El e cel care gândește marele plan, instruiește echipa, sfătuiește pe ceilalți ce și cum. Din cauza cui nu merg lucrurile așa cum trebuie? Personajul secundar vine cu idei năstrușnice, se răzgândește, uită, încurcă lucruri, ajunge târziu, într-un cuvânt schimbă acțiunea, firul narativ.

Personajului principal nu i se schimbă traiectoria. Dacă e erou, știm că salvează situația în final. Ne interesează doar cum o face – în mod simplu, neinteresant ori prin ceva nou, dificil, original. Ideea de bază e aceeași, nu te aștepți la surprize din partea lui. Dacă e poveste clasică, binele învinge.

Personajul secundar poate fi orice și se poate transforma oricând. E un fel de tensiune care ne face să-l urmărim, să-i vedem gesturile, intențiile, subtilitatea din limbaj. Rămâne el prietenul săritor și amuzant până la capăt ori trădează pe toți și trece de partea răului? Rămâne ea soție fidelă și iubitoare în ciuda dificultăților prin care trece cuplul (vezi sezon 2 din True detectiv, cuplul Frank Semyon – Jordan Semyon, foarte bune personaje) ori îi dă cu flit, ia copiii și pleacă la mă-sa așa cum am văzut în nșpe filme, pentru că producătorii au nevoie ca eroul să rămână singur, să se poată desfășura fără să mai aibă grija unor personaje secundare – lazy writing, mate!

Simpla execuție proastă a personajului principal – motivații slabe, intelect scăzut, zero șarm, provocări banale, un trecut neinteresant și un viitor sigur – face ca personajul secundar să-i ia locul prin simpla comparație.E în regulă să ai personaje secundare memorabile. Orice lucru din povestea ta care devine memorabil este un plus, chiar dacă e vorba de câinele sau pisica personajului principal. Oamenii vor ține minte ceva din cartea ta, ceea ce nu se întâmplă cu toate cărțile citite.

Același lucru se aplică și personajelor negative. Atunci când sunt construite mai bine decât cele pozitive. Sau pur și simplu sunt șocante, extreme. Și ce dacă? Eroul a salvat planeta, bravo lui, a câștigat și fata și banii și statuia din piața centrală. Ne bucurăm pentru el. Pe partea cealaltă, e cineva care nu a reținut personajul Joffrey Baratheon?

La final. Indiferent de emoțiile trezite de personajele noastre în mintea cititorilor, e bine ca ele să fie puternice, de durată. La finalul cărții, totul se amestecă. Admirație pentru un personaj, ură pentru altul, simpatie pentru altul și tot așa.

Nu da totul personajelor principale, pozitive sau negative. Dacă ăia de pe lângă ei prind viață și au povești interesante de zis, fă-le loc în poveste să se desfășoare (cu grijă, fără a schimba cu totul direcția inițială a poveștii).

Lasă personajele secundare să fie ușor în opoziție sau cel puțin diferite de cele principale. Geralt of Rivia și Jaskier (The Witcher) n-ar putea fi mai diferiți de atât, și totuși personajele se dezvoltă bine tocmai prin diferențele dintre ele.