Latura neagră a genului fantasy - grimdark

Dau roată subiectului de ceva vreme, gândindu-mă la cum aș putea formula articolul astfel încât să spun ce am de spus fără să pară că intenționat aduc osanale părții dure a acestui gen literar.

Am ascultat interviuri, am citit păreri despre și, pentru că suntem oameni, părerile sunt împărțite. Ce urmează sunt concluzii personale.

Grimdark este death metalul literaturii

Muzica menționată e percepută de unii drept dură fără motive, un lanț de grohăieli, țipete gratuite și linie melodică... ei bine, e greu să urmărești linia melodică dacă nu ești instrumentist ori nu-ți place muzica metal în general. 

Cu genul literar e cam același lucru. De ce băi nene atâta sânge pe pereți? De ce durere, țipete, grohăieli, râgâituri, totul amestecat cu sunetul metalului lovind metal, bocanci plescăind prin noroaie, tunete și lovituri de topoare în scuturi? Pentru că asta e aparența. Asta se vede la suprafață. Dacă dai la o parte zgomotul infernal... rămân lucrurile pe care noi, fanii, le căutăm – realisticul, credibilitatea, logica, umanitatea.

Să vin cu comparații pentru cei care nu au gustat genul până acum.

În genul epic fantasy avem eroi – Aragorn (Stăpânul inelelor, Tolkien), Kelsier (seria Născuți din ceață, Sanderson), Kaladin (Arhiva luminii, Sanderson), Orhan Voskosian (The Dandelion Dynasty, Ken Liu), personaje cu roluri de comandanți, personaje care trebuie să ia decizii pentru binele comun. Asta e una din condițiile eroului, să fie capabil să facă sacrificii personale în numele unui bine general, în favoarea unei comunități. 

În cazul genului epic, oamenii care formează armata – fie că vorbim de o companie sau o întreagă legiune – sunt un amalgam nedefinit. Sunt numere, nu personaje. Povestea dezvoltă personajele cu rol important în conducere, în luarea deciziilor. Sigur, apar personaje secundare din cadrul subordonaților, dar ele sunt acolo pentru a ajuta povestea sau a instala conflicte, uneori au un background simplist, alteori nu știm mai nimic despre trecutul lor. Mizele, interesul și atenția cititorului sunt în direcția căpeteniilor, rezolvarea problemelor și atingerea finalului fericit.

a) Grimdark se îndreaptă cumva în direcție opusă. Își pune întrebări. Băi, dar ce fac oamenii de rând, ăia mici, ăia zeci, sute, mii care sunt manevrați de colo-colo în caz de conflict? În loc să-i trateze ca pe numere, autorul ia diverse personaje și le scoate la lumină cu natura lor umană. Pentru că interesul principal al acestui gen e de a arăta adevărata natura umană, cu bune și rele. Oamenii reali au motivații diferite pentru orice fac și decid în fiecare zi a lor. Ținta poate fi aceeași, motivul pentru care vor să o atingă, altul. De asta, oamenii și arată normal. Pentru epoca, cultura, nivelul educațional și statutul lor. Personajele cărate prin lupte vor avea răni, cicatrici, ticuri nervoase. Hainele vor fi murdare, păduchii la locul lor, durerile de dinți și stomac la ordinea zilei.

b) Grimdark se scaldă în zona gri. Plecăm de la presupunerea că nimeni nu e total bun sau rău. Ideea de erou vs marele răufăcător e abandonată pentru cea a oamenilor cu ambiguitate morală. Deciziile, acțiunile personajelor sunt bazate pe nevoia de supraviețuire, pragmatism, câștig personal. Dacă acțiunea se petrece într-un ținut fictiv, în timpuri similar medievale, cu vreme și relief potrivnic, personajele acestea creează un univers grimdark. Mutăm acțiunea în timpuri moderne, într-o multinațională și aceleași personaje creează un roman contemporan – cu note de thriller psihologic.

Exemplu: Avem un personaj masculin. 30+, căsătorit, doi copii mici. Familie modestă, inteligență medie. Soția cu ambiții mai mari ca ale soțului.

Într-un roman grimdark – el se va înrola în armată pentru beneficii financiare, glorie, poziție mai sus în societate. Va trăda, va minți, va complota, va face tot ce-i stă în putere pentru a-și mulțumi partenera și a asigura viitorul copiilor.

În roman contemporan – se va alătura unui partid politic, se va angaja într-o companie mare unde va face fix aceleași lucruri, urmărind același rezultat. Diferențele sunt cele date de epoca în care se petrece acțiunea. Dar personalitatea personajului, modul de gândire, nevoile, ambițiile, temerile și suferințele lui sunt aceleași. Grimdark se bazează pe personaje, apoi pe worldbuilding – care, fie vorba între noi, e destul de asemănător de la carte la carte.

c) Nu e loc de idealism. Puterea corupe indiferent de natura ei – politică, magică, militară. Victoriile sunt temporare. Supraviețuirea e mereu sub semnul întrebării, iar un plan bine pus la punct nu garantează succesul lui. De ce? Pentru că există eroare umană.

Exemplu: Personaj masculin, cel mai mic dintre frați, crescut în umbra tatălui, bunicului și fraților mai mari. Tot ce vrea e să demonstreze că și el e capabil de ceva în viață. I se dau sarcini mai ușoare pentru că nu prezintă încredere. 

În grimdark – el e sergent, trimis cu corespondență de la un general la altul. Face treabă bună, cineva îl laudă, încrederea îi crește, devine neglijent. La al zecelea drum, consideră că poate trece peste cuvântul superiorilor, o ia pe o scurtătură – să demonstreze că e chiar și mai rapid decât cred ei – cade în capcană, ziua se termină cu o înfrângere pentru tabăra lui.

Roman modern – el e curier. Nici nu trebuie să dau exemple în câte moduri au dat-o în bară oameni reali care au fost bine intenționați, dar neatenți, zeloși, doritori să demonstreze ceva companiei.

d) Lumea e dură, dar nu de dragul durității. Corzile sunt întinse pentru a testa limitele umane. Cât suportă personajul până trădează? Cât e dispus să piardă până bagă mâna în sacul altuia? Totul are un cost și după ce o încasează bine, mai e dispus să o ia de la capăt? Cum și cât îl transformă traumele prin personaj?

e) Lumea e imprevizibilă (de aici trădări, comploturi, morți subite neluate în calcul, alianțe neprevăzute). Cititorul știe de la prima pagină că nimeni, nici măcar personajele principale nu sunt scutite de moarte. Tensiunea e prezentă în fiecare pagină pentru că nu știi cine scapă și cine nu. Hai să ne amintim de primul sezon din Urzeala tronurilor și arcul personajului Ned Stark. Poate mă înșel, dar cred că a fost pentru prima dată când publicul larg a dat nas în nas cu o latură grimdark. Adică, era un personaj bun, putea să facă atâtea lucruri bune... Ehh, bun venit în realismul lumii acestui gen literar.

f) Lumea e în culori gri. Plouă mult, e ceață, noroi, frig, ai drumuri înfundate și munți greu de trecut. Orice poate fi un obstacol natural în calea personajelor, puse acolo dacă au logică. Cu toate astea, mai mare importanță o are  structura socială, religioasă, economică și militară. Acolo sunt comploturile, acolo sunt oamenii. Iar noi asta vrem să facem, să plasăm personaje în condiții dificile și să vedem cât rezistă și cum se comportă.

g) Latura magică poate rămâne subdezvoltată. Comparativ cu hard-fantasy, aici nu avem nevoie de sisteme magice complexe. Magi, vrăjitori, zei pot rămâne într-o zonă gri, ca totul în jur de altfel, pentru că forțele lor sunt limitate. În niciun caz personajele nu sunt salvate miraculos, nu se refac ușor cu hocus-pocus.

h) Personaje feminine. Dacă e zonă de război, vor fi mai puține. Cele combatante vor fi foarte bune la ce fac, altfel nu ar supraviețui. Cele necombatante sunt însoțitoare pe front – soții, amante, dame de companie, sclave. Nu înseamnă că rolul acestora nu e important, ba din contră. Oricare din ele, din umbră, complotează, mint, fac alianțe, încurcă sau descurcă acțiunea, susțin sau descurajează alte personaje.

Joe Abercrombrie are un talent de a introduce și dezvolta personaje feminine chiar și în lipsa lor din planul acțiunii. Ele prind viață și sunt tridimensionale prin dorințele, visele, obsesiile altor personaje. Ele îi motivează să rămână în viață, să lupte în continuare, ori sunt motiv de permanentă frustrare. Și asta e altă latură a genului care-mi place. Reflectorul nu cade numai pe personajele principale în timp ce restul sunt acolo de umplutură. Toate au un rol bine definit fără de care acțiunea nu mai e la fel.

i) Arcuri romantice. Nicio surpriză, dragostea e reală, puternică, uneori obsesivă, consumatoare de nervi și bani. Tocmai pentru că personajele petrec mult timp departe de casă, familie, liniște, confort, sex pe săturate sau ce mai vrea fiecare, lipsa dragostei se adaugă celorlalte lipsuri. Totuși, personajele trebuie să refuleze cumva, undeva, măcar pentru scurt timp (și de cele mai multe ori total nepotrivit și neindicat). Dragostea e mai degrabă dramă, complicație, țel de neatins, dezamăgire, iluzie.

j) Umorul. Nu știu de ce l-am lăsat la urmă, că joacă un rol important. În toată lumea întunecată, e nevoie de umor ca de aer pentru a destinde atmosfera, altfel se cade ușor în nihilism, grotesc, plictiseală, redundanță. Umorul e ironic, sarcastic, umor de situații și, mai des decât în alte genuri, umor de limbaj legat de numele personajelor (porecle amuzante).

Apropo de nihilism, care e de evitat. Trebuie să existe speranță și lumină în viața personajelor. Nu contează dacă ele au parte de lucruri bune, dacă ajung măcar pe jumătate să-și atingă scopurile, ele nu trebuie să-și piardă speranța, altfel, continuarea acțiunii nu mai e credibilă. Când nu pui suficiente supape la timpul lor, ori personajele încep să se poarte crud doar de dragul de a schimba direcția poveștii... amintește-ți momentul când Daenerys începe să o ia razna, cu toate că arcul personajului de până atunci nu prefigura nimic în acea direcție. Dezamăgirea publicului... fără număr. 

De citit: 

Păi... Compania Neagră, seria lui Glen Cook, că el a introdus practic acest gen literar în 1984.

Prințul spinilor de Mark Lawrence mi se pare cam exagerată în direcția asta. Uneori, prea mult grim strică o poveste bună. Nu înseamnă că voi nu puteți testa.

Dacă vreți să ieșiți din zona clanurilor scoțiene și lumii medievale europene, Războiul macului de Rebecca F. Kuang pentru o poveste bazată pe războaiele chino-japoneze. 

N-am citit, dar am pe listă Anotimpul pumnalelor de Andrei Șerban Mazilu. Din descrierile de pe net pare că seria Cronici din Voss se înscrie în acest gen literar. Alți autori români ai genului nu știu, n-am găsit. 

Grimdark e de greu de scris tocmai acelui fir subțire pe care trebuie tu, ca autor, să te menții pentru a nu cădea în ridicol, absurd sau frivolitate.

Extras din Eroii, de Joe Abercrombie

Gorst, un capabil maestru spadasin, aflat în dizgrațiile regelui pentru că tatăl lui fusese trădător, dotat de natură cu o voce subțire, total ne-masculină, obsedat de Finree, soția colonelului Brock (totodată fiica lordului mareșal Kroy).

"– Am auzit că ai salvat armata astăzi. 

Gorst se răsuci cu demnitatea unui babuin speriat și se trezi holbându-se la chipul lui Finree, aflat la o distanță de-a dreptul paralizantă. Vestea căsătoriei ei ar fi trebuit să-l ajute să-și îngroape în sfârșit sentimentele față de ea, așa cum le îngropase și pe celelalte. Și să le las să putrezească în mormintele puțin adânci. Dar se părea că erau mai puternice ca niciodată. Vintrele lui luau foc ori de câte ori o vedea și arsura se întețea cu cât stăteau mai mult de vorbă. Dacă vorbit se numea ceea ce se întâmpla între ei.

– Ah... murmură el. 

M-am agitat prin apă și am ucis șapte oameni de care îmi amintesc, dar, fără îndoială, am schilodit mulți alții. I-am hăcuit în speranța că monarhul nostru capricios va auzi de asta și îmi va schimba sentința nemeritată de a trăi ca un mort viu. Mă fac vinovat de crime în masă ca să pot fi proclamat nevinovat în privința incompetenței. Uneori, oamenii sunt spânzurați pentru așa ceva, iar alteori, aplaudați.

– Sunt norocos... că mă aflu în viață.

Ea se dădu și mai aproape de el și Gorst simți cum i se urcă un val de sânge la cap, amețindu-l. Ceea ce simțea el nu era cu nimic mai prejos decât orice altă boală gravă.

– Am sentimentul că toți suntem norocoși fiindcă trăiești.

Eu am un sentiment în pantaloni. Dacă aș fi cu adevărat norocos, ți-aș lua mâna și aș pune-o între picioarele mele. Cer prea mult? După ce am salvat armata și mai știu eu pe cine? Îmi... îmi pare rău. Te iubesc. De ce îmi pare rău? N-am spus nimic. Unui om trebuie să îi pară rău pentru ce gândește? Probabil că da.

Deja plecase să stea de vorbă cu tatăl ei și nu putea s-o învinovățească.

Dacă aș fi în locul ei, nici măcar nu m-aș uita la mine, darămite să mă mai și aud chițăind jumătăți de propoziții plictisitoare. Și totuși, doare. Doare atât de tare când pleacă.

Se târî cu pași înceți spre ușă."