Mari povestiri despre mare - fragmente

O FURTUNĂ ȘI O SALVARE

Extras din "Naufragiul navei Grosvenor" de W. Clark Russell

........................................

Arăta tare jalnică și vrednică de milă sub lumina soarelui, clătinându-se greoi în bătaia hulei care se revărsa în unde străvezii peste bordurile ei și spumega în jurul magaziei. Odată, când i s-a ridicat pupa, am putut citi numele Cecilia, scris cu litere mari, albe.

Priveam stăruitor, cu înfrigurare, încercând să deslușesc orice urmă de viață la bord, când, spre marea mea consternare și groază, am zărit un braț ieșind prin fereastra magaziei, fluturând cu disperare ceva ce semăna cu o batistă albă. Cum toată lumea tăcea, m-am gândit cu nu puteau vedea semnalul cu ochiul liber. În surescitarea mea, am strigat:

— E un om viu la bord, flăcăi!

Am lăsat luneta din mână și am fugit spre pupa să-l chem pe căpitan. M-am ciocnit de el când urca pe scara tambuchiului.

— Te-ai abătut de la drum, spuse el și privi în sus, spre vele.

— E o epavă acolo! am strigat eu, arătând-o cu înflăcărare. E un om la bord care ne face semne!

— Dă-mi luneta, spuse el morocănos.

Am ridicat-o și i-am întins-o.

Se uită la epavă preț de câteva clipe, apoi se adresă cârmaciului.

— Abate-te din drum! Unde naiba cârmești? exclamă, dând scurt din mână.

— Dumnezeule! am izbucnit eu. E un om la bord... s-ar putea să mai fie și alții!

— Arză-te-ar focul! pufni el printre dinți. Ce vrei să faci de te bagi peste mine? Abate-te, am zis! răcni el.

În acest timp, ne apropiaserăm destul de mult de epavă pentru ca mateloții cu vederea mai ageră să observe semnalul. Începuseră să strige că e cineva care flutură o batistă la bordul navei.

— Căpitane Coxon, am spus eu pe un ton cât mai ferm – căci eram aproape la fel de furios ca el și devenisem nepăsător la orice urmări din pricina neomeniei sale – dacă abateți nava și-l lăsați pe omul acela să se scufunde cu epava, când poate fi salvat cu foarte puțin efort, veți fi doar un ticălos care înjunghie un om în somn.

................................................

NEVASTA MARINARULUI

Extras din "Un pescar islandez" de Pierre Loti

Islandezii se întorceau cu toții acum. Două corăbii sosiră în cea de-a doua zi, patru în următoarea, iar în săptămâna ce a urmat, alte douăsprezece. Odată cu ele, bucuria se revărsa din nou peste întreg ținutul. Era fericire în rândul soțiilor și al mamelor. Se dădeau petreceri de pomină în tavernele unde frumoasele crâșmărițe din Paimpol turnau de băut pescarilor.

Léopoldine se număra printre cele întârziate; încă zece vase mai erau așteptate. Nu aveau să mai zăbovească mult. Gaud, lăsându-și o marjă de o săptămână ca să nu fie dezamăgită, îl aștepta pe Yann cu o bucurie aprinsă, pătimașă, păstrându-și căminul curat și primenit pentru întoarcerea lui. După ce totul era pus în bună rânduială, nu-i mai rămânea nimic de făcut. De altfel, în nerăbdarea ei, nu-i mai stătea gândul la nimic altceva decât la soțul ei.

Mai apărură trei nave, apoi alte cinci. Nu mai lipseau acum decât două.

— Hai, curaj! îi spuneau ceilalți cu voioșie. Anul acesta Léopoldine și Marie-Jeanne vor fi ultimele ca să adune toate măturile căzute peste bord de la celelalte vase.

Gaud râdea și ea. Era mai însuflețită și mai frumoasă ca niciodată, purtată de marea bucurie a așteptării.

Dar zilele se scurgeau una după alta, fără niciun semn.

Încă se gătea în fiecare zi și, cu chipul luminat de bucurie, cobora în port să stea la taifas cu celelalte neveste. Spunea că întârzierea aceasta e cât se poate de firească; nu se întâmpla oare la fel în fiecare an? Doar erau nave trainice, cu marinari de nădejde.

Însă noaptea, când rămânea singură în casă, un fior de neliniște o străbătea prin tot trupul.

Avea oare dreptate să se teamă deja? Exista măcar un singur motiv să o facă? Cu toate astea, începea să tremure la simpla idee că s-ar putea ivi vreun temei pentru frica ei.

Veni și ziua de zece septembrie. Cât de iute mai zburau zilele!

Într-o dimineață – o veritabilă dimineață de toamnă, cu ceața rece coborând peste pământ sub răsărit de soare – ea stătea sub pridvorul capelei marinarilor naufragiați, acolo unde văduvele merg să se roage. Avea privirea fixă și sticloasă, iar tâmplele îi zvâcneau, ca strânse într-un cerc de fier.

Cețurile acestea triste de dimineață începuseră cu două zile în urmă. În acea zi anume, Gaud se trezise cu o neliniște și mai amară, iscată de presimțirea iernii ce se apropia. De ce oare această zi, acest ceas, această clipă însăși i se părea mai chinuitoare decât cele de dinainte? Adesea, corăbiile întârzie două săptămâni; ba chiar și o lună, la urma urmei.

Dar cu siguranță era ceva deosebit în acea dimineață, căci venise astăzi, pentru prima oară, să șadă sub pridvorul acestei capele și să citească numele marinarilor morți, pieriți în floarea vârstei.

.............................................

https://bookbite.ro/collections/all/products/mari-povestiri-despre-mare