Păstrezi prologul sau îl ștergi? Cum testezi dacă prima pagină își merită locul în carte

Hai să vorbim despre prolog!

Da, despre textul ăla, inutil după părerea unora, care umple o pagină, două-trei din carte, înainte de a începe povestea propriu-zisă.

De ce există? De ce nu-l eliminăm cu totul? De ce unii cititori se strâmbă, în timp ce alți autori țin cu dinții de el?

În primul rând, prologul nu a fost inventat nici ca să enerveze cititori, nici ca să dea senzația autorilor că a lor carte e mai groasă și mai stufoasă. Rolul lui este simplu, acela de a oferi context, în condițiile în care nu se pot introduce acele detalii în poveste fără a strica structura (ritmul, coerența temporală, ar introduce multe scene de flash-back sau introspecție etc.).

Bine, bine, deci, când îl pun?

Când vrei să dai detalii despre un eveniment care a avut loc cu ceva timp înaintea perioadei în care se petrece efectiv povestea

Exemple:

Acum 2 zile. Prologul e scris din perspectiva victimei sau a unui martor. Dacă vrei intrare bruscă în acțiune (în scris numim asta in medias res) și tensiune maximă. Personajul X e cu pistolul la tâmplă, e legat fedeleș în portbagaj, e atârnat cu capul în jos pe partea greșită a podului, e amorțit pe o targă și cineva se îndreaptă spre el cu o seringă în mână. Evident, nu spui în prolog cum se închide scena, doar întărâți cititorul și-l inviți să citească cartea dacă vrea să afle toată povestea. E o rețetă care nu văd cum să dea greș dacă prologul e executat cum trebuie, că mintea noastră nu se poate opune rezolvării misterelor. Adaugă la asta și POV 1, timp prezent, și cititorul e lipit de personaj ca musca de borcanul cu miere.

Acum 3 ani, în localitatea X, s-a petrecut o crimă (un incendiu, altă tragedie, un fenomen inexplicabil, orice). În acest caz, vrei ca cititorul să știe ce s-a petrecut, apoi să citească pe îndelete cum rezolvă personajele din prezent problema respectivă din trecut. E cazul romanelor care nu se bazează pe mister și ascunderea informațiilor, ci pe deducțiile personajelor, modul în care percep și acționează și rezolvă ce e de rezolvat. Da, poate fi thriller psihologic sau roman polițist. Locul romanelor "who dunnit" a fost luat de cele "why dunnit", pentru că acestea din urmă permit explorarea psihologică în amănunt.

În 1026, o navă extraterestră a aterizat forțat pe Pământ. În 2026, nimeni nu poate ști ce au discutat ființele de la bordul navei când au dat cu nasul (sau, mă rog, ce au ei acolo) de oamenii vremii. Prin prolog, ai ocazia de a exploata, chiar și la timp prezent, ce s-a petrecut acolo, cum arăta nava, ce au zis, ce au făcut. Poate au lăsat un mesaj care abia cu ajutorul tehnologiei din 2026 poate fi descifrat. În condițiile în care, în prezent, nava e doar un morman de fiare, prologul ajută la descrierea ei, a sistemului de operare, ce vrei tu și ce consideri esențial ca informații utile pentru desfășurarea acțiunii.

În urmă cu 5 milioane de ani, zeii încă mai mișunau pe Pământ (sau oriunde se petrece povestea ta). Nu cred că mai e nevoie de descriere, că ai prins ideea.

Oferi detalii de care cititorul are nevoie. E important, de asta e subliniat.

Dacă te lălăi și te pierzi în detalii inutile, doar că-ți place ție ce lume frumoasă ai construit acolo, nimeni nu va avea răbdare să citească. Ori vor sări cu totul peste prolog, ori vor pune cartea direct pe raft.

Folosești prolog când vrei să setezi atmosfera, tonul poveștii

Asta se poate face odată cu cele menționate anterior. Fiecare gen literar are limbajul, ritmul și tonul lui.

Primele pagini, printre altele, au și obligația de a familiariza cititorul cu limbajul, cu atmosfera, cu ritmul poveștii. Dacă la tine, primele pagini sunt prolog, atunci asta cade în sarcina lui.

Nu e obligatoriu ca prologul să fie scris la același timp și POV ca restul cărții. De fapt, e unul din marile lui avantaje, îți permite să explorezi, să experimentezi.

Poți avea prolog la persoana 1, prezent (cineva care scrie un bilet de avertisment, o ultimă notiță în jurnal, se urcă în avion, pe un vas etc.), iar restul poveștii să fie la timp trecut, POV 3 limitat. Sau altfel, POV 3 omniscient în prolog, POV 1 în poveste.

Pentru că prologul are dimensiuni scurte, poți experimenta POV 2 în el, trecând la POV 1 sau 3 în povestea propriu-zisă.

Romanele de tip saga, space-opera, epic-fantasy, seriile de romane pot beneficia de un prolog mai lung, mai detaliat. Una la mână, pentru că cititorii cărora le plac astfel de povești sunt mai îngăduitori, se așteaptă cumva ca prologul să se prelungească și, în general, nu sunt speriați de descrieri și ritm lent, ba chiar, caută să se scufunde ușor în univers, așa ca într-o cadă cu apă fierbinte.

Nu trebuie să fie neapărat plictisitor, chiar și tipul ăsta de prolog trebuie să aibă un scop. Și ăla e de a seta mizele poveștii. Profeții mărețe, salvarea lumii, a galaxiei, nu contează despre ce e vorba, atât timp cât implicațiile, intriga și miza sunt uriașe.

De ce evită cititorii prologul?

Info-dump. Pe ăsta l-am întâlnit cel mai des (în cărți publicate, pe care nu le-am putut citi). Începe cu istoria antică a universului, cu personaje care evident sunt moarte în capitolul 1, legende, castele, drumuri, plante și animale care au denumiri abia-pronunțabile, obiecte magice și reguli magice înșirate la infinit.

În capcana asta am căzut personal. Am scris un prolog de 7 pagini în care am ucis personajul principal care condusese toată povestea. Apoi, toți care au citit începutul poveștii ăleia (nu a terminat-o nimeni, să fie clar) mi-au sărit în cap: de ce ai omorât fetița????

Well, în mintea mea ăsta fusese scopul. Nu m-am gândit o clipă că oamenii se vor atașa de ea, fiind primul personaj cu care dădeau ochii în poveste, mai ales că era așa tânără și nevinovată și iubea viața și... Anyway, dacă vrei să-ți enervezi cititorii, fă asta în prolog. Aaaa, eu am și plusat, nici măcar nu era ucisă de vreun personaj negativ, moare așa stupid, că era în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit.

Autorul nu știe exact ce vrea să spună și ce să țină secret, așa că dă din colț în colț. Începe cu o descriere a locului, sare la gândurile personajului, apoi iar la ce se petrece în jur, iar la ce gândește personajul despre ce se petrece în jur și tot așa.

Și cititorul se încruntă și zice, ce naiba vrea cartea asta de la mine?

Sau, autorul zice, păi am vrut să prezint personajul principal ca să știe lumea cine e el și să nu mai fac descrieri pe parcursul poveștii.

O idee nefericită, zic eu.

Personajul nu ar trebui descris (poate, cel mult, fizic, dacă vrei neapărat să-și facă cititorul imaginea lui în minte așa cum vrei tu, cât mai detaliat). Dar tot ce ține de personalitate, astea trebuie să reiasă din acțiuni, dialoguri și introspecțiile deșirate/presărate pe tot parcursul poveștii.

Dacă vrei și vrei și vrei neapărat să-i pui etichetă eroului în primele rânduri, atunci alege comparația cu ceva universal cunoscut.

De ex., câteva rânduri de prolog:

"Între noi, îi spuneam Hercule.

După ce mama lui îl strânsese pentru prima dată la piept și îi sărutase puful gălbui din vârful capului, ridicase privirea spre soțul ei și declarase: Eugeniu, așa îi vom spune.

N-am pus botu` la povestea asta, drept urmare, timp de trei luni, toți răcanii Companiei a 3-a ne-am străduit să punem mâna pe actele lui. Ni le-a arătat de bunăvoie după ce ne-a salvat viața într-o misiune de rutină. Dacă muream, era bine să-i știm adevăratul nume, altfel cum am fi putut să punem o vorbă bună pentru el pe lumea ailaltă?

Amuzant a fost că, după ce l-am aflat, nu mai reușeam să ne ștergem din minte blestematul de nume cu care-l blagosloviseră părinții."

Capitolul 1 va trebui să schimbe timpul și locul acțiunii. Poate povestea este scrisă la POV 1, la 10 ani după moartea lui Hercule și naratorul descrie cum a ajuns să-l cunoască și cum a murit personajul. Dacă restul poveștii se petrece la același timp cu prologul, acesta nu-și mai are rostul, fragmentul respectiv putând face parte din scena de deschidere a primului capitol.

Tips

Folosește prologul ca pe un cârlig narativ. Spune puțin, stârnește curiozitate sau teamă sau hohote de râs. Dă de înțeles cititorului că, dacă i-au plăcut cele câteva rânduri din prolog, va avea parte de mai multe asemenea citind toată cartea. Evident, ține-te de promisiune, nu băga acțiune explozivă în prolog, ca în capitolul 1 să nu te mai saturi de descrieri.

Întreabă-te dacă chiar e nevoie de el. Uneori e, ajută. Alteori, cele câteva elemente pot fi introduse subtil pe parcurs.

Dacă ai dubii, nu ezita să vorbești cu un editor. De preferat unul de structură.

Ai pagină de formular și adresă de mail unde mă poți contacta.

Spor la scris!