Ultimul profet - fragment de carte (1)

Era acolo, la câțiva metri de el, cocoțată și ghemuită pe pervazul unei ferestre. Îl văzuse clar prin sticla pătată de stropi de ploaie cum năvălise în sala largă urmat de un nor de fum. Își dăduse singur foc la biserică? După cum se mișca, nu părea a fugi de ceea ce venea după el, de undeva din subsolul clădirii. Cu toate astea, părea speriat. Hmm, poate chiar fusese un incendiu și reușise să-l stingă la timp.Nebula își lipi nasul de sticlă. Ceața și întunericul din acest oraș erau cei mai buni aliați ai hoților și spionilor. Nu era de mirare că oamenii construiseră aici un ditai templu dedicat lui Katas. Dacă nici orașul Calrath n-ar fi fost pe plac zeului, atunci care altul?

Nu o interesau prea mult zeii. Nici nu credea-credea în vreunul. Ca să fie sinceră până la capăt, nu era suficient convinsă nici de existența, nici de non-existența lor. Adică, i se întâmplaseră lucruri ciudate de-a lungul vieții. Căzuse într-un somn adânc și fusese considerată moartă, numai ca să se trezească când băteau cuiele în capacul sicriului; fusese rănită și pierduse sânge prin toate găurile și tăieturile și zăcuse delirând zile și nopți pe saltelele improvizate din cortul de campanie, însăși Legatul Feradyn dându-i cu greu o șansă de supraviețuire. 

Era o norocoasă. Așa i se spusese și așa credea și ea. Popă ăsta, care căzuse între timp îngenunchiat în fața altarului, sigur i le-ar fi explicat drept miracole venite de sus. Ridică o sprânceană, uimită de propriile gânduri.Chiar așa, de ce vin miracolele numai de sus? Năpaste veneau din toate părțile. Vânturi puternice din nord, lăcuste și alte mizerii cu aripi din est ori vest, apă și foc din măruntaiele pământului. Miracole? Nu, pentru ele trebuia să privești numai în sus, spre casa zeilor, spre tărâmurile interzise muritorilor înainte de moarte. 

Pfff. Doar o scuză să stai cu ochii la cer, în loc să vezi ce-ți crapă sub picioare.