Ultimul profet - Fragment de roman

Ultimul profet este un roman de aventură plasat într-un univers dark fantasy. Combină stilul centrat pe personaje și umorul lui Joe Abercrombie, o atmosferă grimdark chiar și atunci când personajele sunt în mijlocul deșertului, cu soarele deasupra capetelor. Și, ca să fie tacâmul complet, am adăugat și câteva elemente de cosmic horror, doar așa... pentru efect. 

O poveste cu ritm rapid și proză modernă care vrea să vă ofere câteva ore de destindere într-un univers diferit. 

Capitolul 1(primele 3 scene)

Încadrat de doi bărbați îmbrăcați în negru, Părintele Soterios pășea îngândurat spre clădirea în care sperase să nu mai calce vreodată. Cartierul pe care-l traversa în acea clipă era la fel de vesel și prietenos ca cele două huidume care-l însoțeau. Se uită la ei pe sub sprâncene, abținându-se cu greu să-și țină gura închisă.

Amândoi aveau vârsta pe care fiii lui ar fi avut-o, dacă el ar fi avut fii. Nu avea. Iubise prea multe năluci și călcase prea mereu în lături. Știuse că nu ar fi putut fi un tată bun, așa că își făcuse o promisiune: niciodată...

Înșelător cuvânt, niciodată. De câte ori îl rostea sau îl gândea, soarta se simțea datoare să-i dea peste nas. Se întâmplase când își jurase că nu avea să mai pună în gură băutură de proveniență incertă. Ori că nu avea să-și mai bage nasul în treburi care nu-l priveau. Ori că nu avea să mai ucidă.

Ultimul fusese un bobârnac pe cinste.

Gândul acesta îi produse un zâmbet pe buzele vineții. Unul dintre gardieni îl privi de parcă făcuse ceva teribil de greșit. Zâmbetul se transformă într-o schimonoseală.

Încă îi detesta. Preoți care nu fuseseră suficient de buni să fie admiși în Școala de Spini, darcare mai erau de folos bisericii. Aveau o înclinație naturală spre violență și fanatism. Ticăloșii adorau legendele despre ei și chiar încurajau inventarea mai multora, cu detalii tot mai grotești, cum ar fi că își procurau oasele pentru uniforme direct de pe cadavre omenești. Soterios știa mai bine. Înalții bisericii n-ar fi permis niciodată un asemenea sacrilegiu; oasele proveneau de la resturile animale donate de măcelari și niciodată din vreo altă parte.

Îl grăbeau. Gâfâia tot mai tare, deși slăbise gulerul și ridicase poalele hainei ca o domniță de maidan. Genunchiul drept îi scârțâia de câte ori îl îndoia și pocnea când îl îndrepta – cântec din două note al unei marionete zgribulite sub pelerina greoaie.

Iiiii-poc. Iiiii-poc.

Îi lipsea crozierul[1] pentru a completa simfonia dureroasă. În plus, un asemenea accesoriu l-ar fi făcut mult mai ușor de recunoscut pentru oamenii de pe stradă și nimeni n-ar fi fugit din calea lui. Fără toiagul care-i purta în vârf gradul și renumele, era doar un oarecare bătrânel prins cu mâța-n sac. Nimeni nu voia să aibă de a face cu bătrâni și nici cu mâțe-n sac, dar, mai ales, nu cu cei care-l împungeau pe el din priviri.

Se opri, în dreptul unei măcelării, ca să tragă mai mult aer în piept. Mirosul de carne proaspăt tranșată dădu buluc peste nările lui, apoi se contopi cu restul izurilor din stradă. Strâmbă din nas. Așa mirosea și la finalul unei lupte. Hălcilor sfârtecate nu le păsa dacă aparținuseră unui om sau unei fiare.

De ce îl chemase acum? Pentru ce, după atâția ani?

Se strâmbă de durere când piciorul stâng îi alunecă pe o piatră din pavajul tocit și etern alunecos. Afurisită treabă, ceața asta. Îi intra în nas, în urechi, în gură, i se strecura ca o fostă ibovnică pe care nu o mai vrei pe sub hainele veșnic umede, mirosind a zdrențe uitate în ploaie.

Se opri brusc, cu glezna în flăcări, reușind să aducă grimase pe mutrele ca de piatră ale celor doi însoțitori.

— V-a spus Înaltul Judícator că-s bun și fără picioare?

Bărbații se încruntară, șuierară printre dinți ceva de neînțeles, apoi, îl lăsară să meargă în ritmul lui.

Așadar, nu numai de mintea mea are nevoie...

Un zâmbet trist îi traversă chipul plin de riduri și semne de bună purtare. Mai o dungă pe maxilar, mai o pată neagră pe frunte, mai o găurică în obrăjor. Nu din cele create de zeiță și

apreciate de femei. Gaura din obrazul lui era cât se poate de lumească. Zăcuse inconștient ore în șir, cu un cui zdravăn înfipt prin piele direct într-o măsea. Pierduse și cuiul și măseaua în anii ce urmaseră ori poate cineva îi furase de la gât mica împletitură în care le ținea ca pe un talisman. Sărman tâmpit, sperase ca molarul cariat al unui popă să-i aducă noroc în viață...

Își trecu limba pe suprafața gingiei de sus, unde nu mai avea niciun molar acum.

Cine știe? Poate chiar îi purtase noroc cuiul ăla. De când nu-l mai avea, mai pierduse două măsele și ceva smocuri din păr.

Trecuseră de zona centrală a pieței și se tot îndreptau spre nord. Încă două străzi până la templul fortificat ce adăpostea casa și biroul omului care-i stricase dimineața. La fel de bine puteau să mai meargă încă douăzeci de străzi, patruzeci, infinite – însoțitorii lui nu aveau de gând să-i destăinuie pentru ce fusese luat de la slujba lui matinală, înainte să termine.

Era un popă bătrân și cam atât. Ce-i mai puteau cere?

***

Vremea prânzului se dusese de mult, iar lui îi rămăsese să mestece doar gustul amar al așteptării. Însoțitorii lui îl abandonaseră în grija mai puțin fermă a preoților mărunți care-și făceau de lucru la parterul masivei clădiri din piatră neagră. Bătrânii care își aminteau bine cum crozierul lui deschisese piepturi și zdrobise oase îl salutaseră cu o urmă de respect. Ceilalți îl priveau ca pe un cal de luptă dus la abator. Respect sau milă? Nu se hotărâse ce se citea cel mai bine în ochii lor.

Răspunse câtorva, sperând că unul dintre frații lui avea să se apropie și să-i dea o explicație. N-avu noroc. Bărbații continuară să se învârtă de colo-colo, cu brațele încărcate de hârtii și ochii secați de viață. Nu-i erau străine acele priviri lipsite de gânduri.

Fără acel ceva omenesc, carcasele oamenilor îi dădeau fiori și-i alimentau starea de alertă în care intrase instinctiv.

Îi amorțise spatele. Și gâtul. Și picioarele. Stătea pe banca de lemn, păzită de ambele părți de câte un preot războinic sculptat în piatră, îngenuncheat ca în fața unui jurământ etern. O mână îndoită forma brațul băncii, cealaltă, ușor ridicată, ținea o suliță înaltă și ascuțită. Privirile le erau împietrite și întunecate. Nu mult diferite de privirile locuitorilor acelui oraș mizerabil.

Se așezase pe bancă de când intrase în Templul zeului Katas, convins fiind că nu avea a fi nevoit să aștepte prea mult. Se înșelase. Bombăni în șoaptă ceva la adresa mai marilor templului. Nu-i plăcea să nu aibă dreptate. Își masă glezna răsucită pe drum, mulțumit că piciorul nu se umflase. Lepădă pelerina și o întinse pe bancă, după care își ridică piciorul pe ea, sprijinindu-și spatele de statuie. Câteva capete se întoarseră spre el. Le ignoră murmurele dezaprobatoare.

Răceala metalului trecu iute prin cămașa lui simplă, fără broderii și care păstrase umezeala ceții. Un alt fior îi traversă coloana. Își îndreptă spatele și își potrivi brâul lat de piele ce-i înconjura pântecul bun numai la a aduna straturi de grăsime și gaze.

Un ceai cald și un scaun confortabil fuseseră prea mult să-i ofere? De ce mai stătea acolo, așteptând, când era clar că-l uitaseră cu totul?

Își frecă brațele și roti din umeri de câteva ori. Oasele pârâiră cu ecou. Soterios se strâmbă la aerul purtând iuțeala fumului dat de lumânările ieftine din jurul lui, în timp ce prin minte i se derulară imagini cu un alt el alergând prin sală grăbit, fără mușchi înțepeniți și dureroși. Pe vremea când avusese forță în picioare și în glas, locul ăsta nu păruse atât de sumbru și friguros. Pereții sclipiseră de lumină; făclii și lumânări cât să gonească orice umbră. Totul arsese și strălucise.

Suflă în palme, fără tragere de inimă și ridică privirea. Deasupra, cupola de sticlă se pierdea undeva, mult prea sus. Dincolo de ea, doar vălătucii de ceață se alergau voioși, care mai de care mai pregătit de a astupa și ultima fărâmă din soarele amiezii.

Măcar să mă trimită undeva la căldură.

— Părinte Soterios?

Tresări la auzul vocii feminine. Nu o văzuse apropiindu-se. Nu o mirosise. Nu o auzise. În alte împrejurări, ar fi fost mort. O analiză din cap până-n picioare. O preoteasă, după haine. Una foarte tânără și deloc răbdătoare, după tonul sec.

— Eu sunt.

Genunchiul îi scârțâi amarnic după ce stătuse, minute bune, prea întins. Se forță să nu scâncească, atunci când se ridică, deși greutatea trupului îi apăsa pe încheieturi.

Femeia își încreți nasul și gura pentru o secundă. Se aplecă brusc, îi ridică pelerina și îl ajută să și-o pună pe umeri.

Așa, ajută un bătrân să se îmbrace.

Scrâșni din dinți și-i smulse pânza din mâini, cu o brutalitate neașteptată.

Dacă era furie sau dispreț ceea ce vedea în ochii ei, Soterios nu se putea hotărî. Măcar era ceva. Orice era mai bun decât golul. Ar fi ajutat dacă n-ar fi fost atât de zgârcită cu vorbele, dar femeia se mulțumi să ridice mâna dreaptă și să-i arate direcția în care să o urmeze.

— Înaltului Judícator îi pare rău că te-a făcut să aștepți, spuse ea cu ton plat.

Mă îndoiesc că vreunul din voi e capabil de asemenea sentimente.

— Să nu-l facem să mai aștepte, atunci.

Preoteasa dădu mulțumită din cap și îi întoarse spatele.

O urmă cu ochii la flăcările neliniștite din suporturile de metal ce păreau să danseze mai haotic decât de obicei, aruncând umbre contorsionate pe pereții înalți ai sălii. Ochii reci ai zeilor din piatră păreau să-i urmărească mișcările. O iluzie, desigur. Dar și umbrele se frângeau în contururi mai strâmbe decât ar fi fost firesc.

Deloc nu-i plăcea să se simtă observat din umbră.

***

Întâi o văzu pe ea. O creatură cel puțin ciudată, mică de înălțime, îmbrăcată într-un soi de armură din piele cafenie peste cămașa gălbuie. Oare nu-i stânjenea mișcările materialul ăla atât de strâns pe trup? Nenumăratele găici care-i împodobeau mânecile, centura și pantalonii fuseseră deposedate de orice ar fi atârnat de ele la un moment dat. Degetele de la mâna dreaptă îi zvâcneau din când în când, negăsind ce căutau la brâu. Cele de la mâna stângă frământau borurile extrem de largi ale unei pălării negre din pânză groasă.

Soterios înțelegea genul acesta de frustrare. Și el se împotrivise când însoțitorii îi ceruseră să-și lase armele acasă.

Fata avea părul complet alb, împletit neglijent într-o coadă ce-i atârna peste umăr. Sprâncenele erau subțiri și albe, la fel ca genele de sub care doi ochi de un gri pal se uitau furioși în jur. Privirea spălăcită se opri asupra lui și gura micuță schiță o strâmbătură înainte de a se deschide.

— Cu moșul ăsta vrei să plec la drum?

O înțepătură în inimă, apoi se liniști. Mai avusese de a face cu indivizi de teapa ei, capabili să creeze conflicte din nimicuri. Nu avea de gând să-i dea apă la moară.

Tonul ei îl jenă până și pe Înaltul Judícator Renvar Marik, care părea că se ține la distanță de ea și nu răspunse decât cu o ușoară rostogolire a ochilor în cap. Își împinsese scaunul imens departe de marginea biroului ce domina încăperea și arăta ca un om gata să o ia la fugă. Spre ferestrele din spatele biroului sau pe ușă, Soterios nu putea fi sigur.

Un preot tânăr, ce nu-și ridica privirea din podea, se dădu în spate, pas cu pas, căutând o ieșire din camera înaltă, dar se opri brusc, atunci când piciorul i se lovi de unul din suporturile metalice, joase, în care flăcări patinau pe suprafața uleiului parfumat cu miros de pin. Preotul se retrase rapid într-o parte, înainte ca poalele robei să i se aprindă.

Soterios profită de plecăciunea obligatorie și tuși ușor. Printre alte lucruri, uitase și de mirosul înecăcios care-i ardea acum gâtlejul și-i aducea lacrimi în ochi. Clipind des, înaintă spre biroul lung, încercând să pășească cât mai drept. Cizmele îi bocăniră lugubru pe dalele late, de piatră neagră, în care erau săpate povețele lăsate de zei.

Așa le numiseră oamenii care trăiseră mult înaintea lui. Oameni care susținuseră că pot citi limba zeilor. Le cunoștea pe dinafară. Fiecare piatră, fiecare literă. Le spălase și le curățase ani la rând pe vremea când fusese novice. Fiecare pas ce-l aducea mai aproape de Înaltul Judícator îi împrospăta memoria, îi întărea trupul și mintea. Ce se întâmplase cu el în ultimii ani de uitase atât de multe? El era Părintele Soterios – războinicul, spionul, arma temută a întregului oraș Calrath. Cine era prăpădita asta de-și permitea să vorbească așa în fața unui Spin?

Ajunse lângă ea și o privi de sus, așteptându-se s-o vadă plecând capul. Nu se întâmplă asta. Dimpotrivă, ochii ăia aproape albi îi scurmară măruntaiele.

O mercenară?

— Soterios!

Întoarse capul către Înaltul Judícator.

Cu ce arme i-o place femeii să ucidă? Săbii? Cuțite?

Privirea ei încetă să-i sape în carne.

— Nu ți-aș fi deranjat viața comodă...

Soterios se încruntă și deschise gura să protesteze. Cum îndrăznea să-l mintă așa?

— ... pe care o meriți. O meriți din plin.

Schimbarea direcției era menită să-i șteargă șanțurile de pe frunte. Reuși numai să-l încordeze și mai mult.

Tânăra își fixase privirea pe mâinile lui. Realiză că-l dureau degetele strânse în pumn. Le eliberă.

— Dar nu am avut de ales. Treaba asta... Înaltul Judícator se ridică brusc de pe scaun, își apucă crozierul aurit, înconjură biroul, sprijinindu-se temeinic în el și-i făcu semn preotului tânăr să iasă. Treaba asta e foarte delicată, continuă aproape în șoaptă, după ce fu sigur că ușa era bine închisă.

— Renvar, nu mă face să repet, spuse femeia repezit. Până în Aethir e cale lungă și popă ăsta...

Înaltul Judícator lovi cu capătul crozierului de podea și sunetul reverberă în sală.

Încă mai are efect asupra unora.

— Încă o dată spune vorba asta și-ți vei aduna capul de pe jos, indiferent de ce scrie în misiva ta.

Vorbele închiseră gura fetei. Pe moment, cel puțin. Continua să pufnească și să se uite urât la amândoi, dar umerii nu-i mai erau atât de încordați. Lui, în schimb, vorbele îi stârniseră cu adevărat curiozitatea.

Renvar păși înapoi spre birou și se opri brusc, de parcă ar fi uitat ce voia să facă. O mână i se ridică reflex la tâmplă, masând-o încet, înainte să apuce iar crozierul. Întoarse capul doar pe jumătate în direcția lui.

— Ai visat în ultima vreme, Soterios?

Parcă primise un pumn în stomac, așa repede rămase fără aer.

Oh, nu. Nu nenorocitele de vise. De unde putea ști cineva ce visa el?

De regulă, dimineața nu-și amintea visele și considera că era una din binecuvântările zeilor. Exceptând un anume vis sau, mai degrabă, un coșmar care-l tot trezea de câteva luni bune, înfricoșat și ud de sudoare. Dacă despre asta voia Renvar să afle, ei bine, putea să-și pună pofta în cui. Coșmarul care se repeta putea fi considerat erezie curată.

— Nu-mi amintesc visele. Niciodată nu mi le-am amintit.

Prin fața ochilor îi trecu, precum o umbră, imaginea monștrilor de noaptea trecută. Își opri cocoloșul de salivă în gât. Și respirația și-o opri.

— Hmmm. Așa e. Ai fost mereu preferatul Mamei Tăcute.

Soterios înghiți și răsuflă ușurat.

— Minte, tăie fata conversația.

Avea fața schimonosită, de parcă ar fi fost hrănită numai cu lămâi din fașă.

O clarvăzătoare? I se încreți pielea pe ceafă și gura i se uscă. Felul în care arăta, curajul cu care vorbise...

— Nu contează, Nebula, spuse Înaltul Judícator și puse o mână pe brațul lui Soterios. Nu ai minți în Templul lui Katas, nu?

Carnea îl durea unde degetele strângeau nemiloase. Nu se așteptase la asemenea forță. Mai multă uscăciune în gură. Abia își mișca limba. Clătină din cap.

— Nu, desigur că nu.

Renvar îi dădu drumul din strânsoare, se întinse peste birou și ridică un pergament maroniu. Sigiliul era rupt, dar Soterios îl recunoscu chiar și așa: ochiul autarhului. Mai sus decât el erau numai zeii.

— Vrei să citești singur?

Soterios făcu involuntar un pas în spate.

Nebula îl văzu și pufni, dezamăgită.

Renvar distanță hârtia de ochii și începu să citească:

Către Înaltul Judícator Renvar Marik,

Prin voința zeilor și porunca mea, vei alege cel mai de încredere preot care să însoțească Tăciunele în Aethir. Prezicătoarea Serina se ascunde undeva în acel oraș. Ea trebuie adusă urgent în viață în capitală și predată numai în prezența Legatului[2] Feradyn.

Orice întârziere este un afront la adresa mea și a zeilor și va fi pedepsită ca atare.

Te vei ocupa de proviziile necesare. Nu admit un eșec. Datoria voastră începe acum.

Vocea Zeilor pe Pământ,

Daryon Morthem

Cuvintele încă îi vibrau în minte când Renvar aruncă bucata de hârtie înapoi pe birou, de parcă l-ar fi fript la degete.

— Ți-e clar?

Soterios ar mai fi avut câteva întrebări. De exemplu cum se făcea că fata tânără, Nebula, ajunsese deja la rangul de Tăciune? De la câți anișori se apucase de ucis? Apoi, Aethir... cel mai îndepărtat și pestriț oraș din vestul ținutului? Și el și fata puteau fi uciși în o sută de feluri până să ajungă acolo.

— De ce eu?

Măcar asta trebuia să întrebe. De ce nu un preot războinic tânăr? Trecuseră ani de când vizitase ultima oară terenurile de antrenament ale bisericii. Nici nu mai era la curent cu cine se făcuse remarcat printre bărbații și femeile care-și dedicaseră viețile acestei meserii sângeroase.

— Exact asta întreb și eu de azi-dimineață, spuse Nebula, care-și recăpătase curajul.

— N-am avut de ales. Trebuie să mă crezi.

Nu prea corespundea cu propria părere despre cei care foloseau astfel de cuvinte, dar știa că nu era cazul să o spună cu voce tare.

— Sunt nouă ani de când n-am mai fost într-o misiune. Își scărpină barba. Oficială.

Renvar șontâcăi înapoi spre birou, crozierul izbindu-se cu ecou de piatra rece.

Părintele Soterios văzu abia acum că marginea de jos a bastonului din lemn de frasin și poleit cu aur era cârpită cu piele vopsită.

Se pare că la bătrânețe nu doar oasele cedează, ci și toleranța pentru zgomote.

Înaltul Judícator se prăbuși în scaun cu un oftat.

— Nu-mi permit să mă încred în altcineva. Scutură o mână către Nebula. Impulsivi, iuți la mânie. Ce mi s-a cerut în acea scrisoare, ce trebuie îndeplinit, nu e sarcină pentru tineri. După mine, te trimiteam însoțit de...

— Doar că nu e vorba despre ce vrei tu, nu-i așa? Legatul Feradyn a vrut ca eu să fiu cea care o găsește pe vrăjitoarea asta și o aduce în fața lui.

Își mută privirea la el.

— Să nu te gândești că îmi vei da ordine pe drum, po...

— Ce-ți spuneam? spuse Renvar exasperat. Atât de grăbiți că pot rămâne fără cap una-două. Își pipăi cu grijă propriul gât și aruncă o privire plină de ură foii maronii cu sigiliul rupt. Nebula, ai propriile tale ordine. Acum că v-ați cunoscut, permite-mi să-mi înștiințez Spinul cu ale lui.

Apoi, făcu un semn din cap, invitând-o să iasă din încăpere.

— Mâine, la răsărit, să fii în fața templului, strigă după ea.

Tânăra nu se întoarse, nu răspunse, doar trânti ușa în urma ei.

Soterios auzi totuși niște bombăneli într-un dialect străin, din nord-est. Drashek? Explica destule dacă în acel oraș fusese instruită.

Poate ar trebui să cer zeilor să-mi adauge un ochi la spate.

Înaltul Judícator se uită lung la el și îi aruncă o jumătate de zâmbet înainte de a-l invita să se așeze pe unul din scaunele înșirate de-a lungul pereților.

Soterios se așeză. Iiii-poc. Privi la Renvar, sperând ca sunetul să facă o vrajă și omul să se răzgândească.

— Dacă va fi nevoie să te pun pe o targă și să ajungi în Aethir tras de un măgar, o să o fac. Nu ești mai bătrân decât mine, Soterios. Dacă eu mai pot sluji orașul și zeii, trebuie să poți și tu. Scoase de sub masă o sticlă verde, cu dop de plută și turnă într-un pocal de argint câteva degete bune de alcool.

O mai fi rămas ceva sfânt în tot templul ăsta?

— Nebula e... ciudată, spuse Înaltul Judícator și sorbi o gură sănătoasă.

— Doar atât?

— Dar nu există alt Tăciune mai bun ca ea. Cum crezi că am pierdut timpul de azi-dimineață? Am întrebat în toate părțile dacă a auzit cineva de fata asta. Dacă nu ar fi fost potrivită pentru misiune, nu v-aș mai fi adus în aceeași încăpere.

— Atât de bună?

— Și mai mult de atât.

— Săbii? Cuțite?

Înaltul Judícator pufni amuzat.

— Bețe. Ai grijă, s-ar putea să te bată cu propria armă.

Lui Soterios i se păru că fuge scaunul de sub el, cu toate că era fixat în zid.

— Bețe? Vom fi pe drum doi inși care știu să lupte bine cu bețele?

Renvar bătu cu pumnul în masă. Alcoolul își făcea rapid efectul. Alt blestem al bătrâneții.

— Crozierul tău nu e un simplu băț. Strânse din dinți și-l privi direct în ochi. Nu-ți permit să vorbești astfel despre arma zeilor.

— De nouă ani îmi e toiag și atât.

— Iar de mâine îți va fi armă mortală! Uită-te bine la el – întinse propriul crozier pe deasupra biroului – cât sânge a vărsat toiagul ăsta, Soterios?

Suficient cât să-l dorești îngropat sub poleială.

— Voi face tot ce îmi stă în putință. Dacă trebuie să răzbat până acolo doar cu o fată și niște bețe, o voi face.

— Vei face mai mult de atât. Mult mai mult de atât. Dădu peste cap conținutul pocalului, apoi se ridică clătinându-se și ținându-se cu ambele mâini de crozier. Se așeză pe un scaun lângă el și îi puse iar mâna pe braț, fără să mai strângă de această dată. Serina, vrăjitoarea, vizionara, profetul ăsta nu trebuie să încapă pe mâinile autarhului. Înțelegi? Trebuie adusă aici. Aici! Prorocirile nu au ce căuta în mâini de soldat. Phaa! Nebula, Legatul Feradyn, Morthem însuși, toți au uitat cine vorbește în numele zeilor pe pământ.

— Hmmm. Daryon Morthem s-a autointitulat Vocea Zeilor pe Pământ.

Exarhul Calistran trebuie că a sărit doi metri în sus de bucurie când a auzit.

Abia se abținu să nu râdă imaginându-și cel mai puternic om din cler pus la colț de un tinerel ajuns conducător suprem peste noapte.

Bine că nu trăiesc în așa-zisa capitală!

— Și blestemat va fi de Matar și restul zeilor pentru această îndrăzneală, tună glasul lui Renvar. Toți ar trebui să se teamă de așa blasfemie.

Soterios se temea doar de anumite urechi care ar fi putut sta ciulite dincolo de uși și ziduri; poate chiar niște urechi îngrozitor de albe. Renvar nu vorbea deloc încet și sala uriașă și aproape goală nu-i făcea favoruri.

— Ascultă-mă. Mai sunt lucruri... deveni dintr-odată conștient unde se află. Serina… trimite vise. Coșmaruri. Reale ca lumea din jur. Jumătate din preoții mei se trezesc țipând, convinși că sunt urmăriți, sfâșiați, blestemați. Unii refuză să mai doarmă. Alții… nu rezistă. Am pierdut trei oameni în ultima lună. Și fiecare dintre ei a avut același vis înainte să moară. Doar teama de mine îi mai ține la templu. Nu știu cât îi mai pot reține. Își pierd credința, înțelegi?

Îi strângea degetele ca un copil ce se agață de mâna tatălui. În ochii Înaltului Judícator luceau lumini de panică și nebunie. Soterios știa. Înțelegea. Nu din cuvintele criptice ale înaltului preot, ci pentru că trăise acel coșmar. Numai că abia acum aflase cine i-l trimitea. Cum de era posibil? Orașul profetului era la peste o sută de zile distanță. Ce se întâmpla dacă toți oamenii începeau să primească viziunile, coșmarurile? Dacă preoții cei citiți și educați își puseseră capăt zilelor, oamenii de rând cum ar fi reacționat? Se înfioră la gândul unei gloate alergând cuprinse de teroare pe străzi.

— Adu-o pe Serina aici. Frate Soterios, e ultimul lucru pe care ți-l mai cer. Își aruncă ochii în sus, spre tavan, parcă așteptând un semn divin.

Ori poate doar încercase să-și ascundă privirea de el.

Soterios încuviință tăcut, ignorând tremurul ușor al mâinilor.

Nu dorea el să protejeze orașul? Nu de asta ridicase biserica de piatră și renunțase la misiuni? Avea acum șansa să-și demonstreze voința. Oricum nu avea de ales. Era conștient că accepta ultima aventură din viața lui.

[1] Crozier sau crosier (cunoscut și ca paterissa, toiag pastoral sau toiag episcopal) este un toiag stilizat, simbol al guvernării unui episcop sau stareț – toiag de luptă în carte (n.a.)

[2] Legat – Comandantul unei Legiuni – diviziune armată cuprinzând 5000-6000 soldați (n.a.)

Romanul poate fi achiziționat de pe site-ul editurii Cassius Books urmând linkul de mai jos.

Mulțumesc și lectură plăcută. Bye now! 

https://www.cassius-books.ro/cumpara/ultimul-profet-736