Warwick Castle și The Falconer’s Quest

Data trecută când am plecat într-o aventură, am avut parte de multă istorie (vezi articol cu castelul Kenilworth). Povești cu lorzi și regine și uneltiri de la curte. Tura asta, la Warwick Castle, a fost un pic diferit. A fost și aici istorie, cumva văzută ca la muzeu, ușor distant, fără a reuși să mă transpun în epoca respectivă și în costumele personajelor ce umplu zeci de camere din incinta castelului. De ce? Pentru că fascinația a venit mai înainte de a intra în castel și restul evenimentelor au rămas în umbră. În umbra unor păsări răpitoare la propriu și la figurat. The Falconer's Quest este spectacolul care mi-a adus lacrimi de emoție și, pentru jumătate de oră, m-a rupt complet de realitate. O să revin pe larg mai încolo.

Castelul Warwick are la bază un fort din lemn construit de Wiliam Cuceritorul prin 1068. Reconstrucția din piatră s-a făcut în secolul al 12-lea, după care a fost supus la tot felul de refortificări, reamenajări, așa cum toate construcțiile vechi au avut parte. Din 2007, de castel se ocupă Merlin Entertainments care, după cum sună și numele, îl exploatează fix ca pe o zonă de distracție. Dacă îți vine în minte Castelul Bran și zona din jur, e ceva ca acolo, doar că la scară mai largă. Probabil de asta nu s-a lipit istoria de mine tura asta.

Întreaga proprietate e plină de zone de joacă pentru copii. Un labirint de verdeață cu mici surprize printre alei; un teren de antrenament în mijlocul căruia stă un cavaler în armură sclipitoare și exersează cu copiii lupta cu sabia (oră de sport în toată regula, dar după țipetele de încântare a celor mici, bănuiesc că era amuzant); o catapultă uriașă pe care nu am văzut-o în practică; zonă de băut ceai și plimbat printr-o seră cu plante exotice (n-am avut timp de ea); zonă de flori și alei printre care se plimbă leneși câțiva păuni (nu știam că păunul strigă MIU-MIU care seamănă cu MIAU-MIAU neașteptat de mult); zeci de rulote cu mâncare, băutură, jucării și cam tot ce poate să-ți scoată banii din buzunar (am scos).

În incinta castelului s-au perindat de-a lungul secolelor o droaie de nume recunoscute. Henry de Beaumont este numit conte de Warwick în 1088. În 1153, nevasta celui de-al doilea conte de Warwick predă castelul în mâinile regelui Henry al II-lea. Regele invadase castelul și cineva o păcălise pe femeie că soțul ei e mort – na, ăsta subiect de ceartă în familie când s-o fi întors omul și a auzit că jumătatea lui l-a lăsat pe drumuri. E cu happyend povestea, regele i-a dat contelui casa înapoi.

Mai târziu, proprietatea ajunge în mâinile regelui Henry al III-lea pentru scurt timp, adică cât timp i-a luat lui Margaret de Beaumont să-și găsească un soț. E secolul 13, femeile nu dețineau proprietăți de unele singure.

Tot prin perioada aia, un conte de Leicester, de la castelul Kenilworth (ăla de data trecută) atacă Warwick. Între castele sunt aproximativ 20 de mile, deci e oarecum logic, făceau maxim două zile călare de la un loc la altul dacă nu se grăbeau. William Maudit și soția sa sunt luați prizonieri la Kenilworth și lăsați să plece după ce se plătește o răscumpărare (nu am aflat cât valora viața unui conte în 1264). Următoarele secole urmează aceeași tradiție, un conte plictisit atacă pe altul, se bat, se omoară, se cer bani, se creează scenarii mișto pentru literatura secolului nostru.

Interiorul castelului se vizitează pe mai multe uși. Dacă ești genul amețit, așa ca mine, și vrei să vezi totul dintr-o dată, intră pur și simplu pe ușa pe care nu scrie "exit only" și de acolo începi explorarea în toate direcțiile. Voiam să zic că nu sunt chiar așa multe indicatoare, săgeți cu "pentru a vizita X intră aici, fă dreapta pentru a păstra ordinea cronologică etc." Există și tur cu ghid – l-am ratat. Mai bine într-un fel, pentru că lumea trecea foarte repede pe lângă noi și mie îmi place să stau să mă zgâiesc la câte o chestie pe pereți și ghidul nu așteaptă căscați ca mine.

Sute de arme – sulițe, săbii, pistoale și pistolete, iatagane și "chestii cu lamă ascuțită nu scrie denumirea pe nicăieri" sunt atârnate pe pereți. Armuri pentru oameni și cai. Zeci de tablouri. Tapiserii, covoare, obiecte de îmbrăcăminte. Mobilă pentru toate tipurile de camere. Băi, dormitoare, sală de mese, bibliotecă și mai ales… uși. În viața mea n-am văzut atâtea uși într-un singur imobil. Ușa principală din hol dă în camera care mai are două uși stânga-dreapta și eventual una semi-secretă care se ghicește ușor prin vopseaua peretelui. Și următoarea cameră la fel. Și tot așa. Ai putea alerga de la un capăt la celălalt al castelului direct pe holul castelului sau din cameră în cameră, sau prin pasajele secrete. Știu că sunt acolo, nici nu s-ar putea altfel, clădirea e uriașă. 

Se poate urca și în turnuri. Pe scări de piatră în spirală, în spațiu îngust. Par interminabile și posibil să te ia amețeala. Dar se termină de urcat cam când ți se termină și ție suflul. Panorama face efortul să merite.

Dacă ai avut răbdarea să ajungi cu cititul până aici, acum vine partea cea mai mișto. Păsările.

Spectacolul prezintă povestea lui Hobby, un tânăr fiu de pescar care îndrăgea păsările și voia să devină cel mai tare șoimar (nu știu cum să traduc altfel falconer). Jumătate din frumusețea spectacolului exact în asta constă. În livrarea unei povești dincolo de ce îți imaginai că va fi. Totul pe o muzică medievală, de poveste, cu oamenii îmbrăcați corespunzător care fac teatru și comunică cu publicul. Un sunet surround, clar, dintr-o boxă invizibilă, cu o voce la fel de clară și pătrunzătoare a naratorului. Pășești astfel într-o poveste înainte de a începe povestea propriu-zisă. Apoi intră în scenă prima pasăre, Oscar, o bufniță gălbuie de hambar pe care n-am reușit să o prind nici măcar în poză pentru că eram ocupată să-mi trag mucii și să-mi șterg ochii până nu mă arată vreun copil cu degetul. Nu e chiar așa albă, dar tot așteptam un bilet de la Hogwarts.

Fără să-mi amintesc ordinea exact, a mai zburat pe lângă capetele noastre Marvin, un vultur mare de 9,5 kg; Flash, șoimul călător – cea mai iute pasăre din lume (200km/h – fă-i tu poză dacă reușești să o prinzi); Henry, vulturul pleșuv a cărui apariție mi-a adus instant în minte imnul SUA; Wolf, un șoim roșcat căruia îi place să vâneze în haită și Rosie, vedeta spectacolului – un condor Andin, de 15 kg cu o deschidere a aripilor de 3,2 m. Rosie e magnifică și pe ea am prins-o într-un filmuleț de calitate execrabilă, dar 100% real.